Vâlcea în vremea domniei lui Mihai Viteazul

În Râmnic, are loc înfiinţarea unei „mori de postav pe Uliţa”. Marfa se comercializează pe piaţa internă, pentru o categorie de orăşeni, datorită calităţilor sale, fiind mai ieftină decât cele din străinătate. Moara care funcţiona în 1598, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, se pare că exista şi în timpul domniei lui Matei Basarab.

Primul document dat de Mihai Viteazul unui locuitor din Vâlcea, este cel conferit lui Oancea, la 3 mai 1594, prin care domnul întăreşte ocine, vii şi o casă la Voinigeşti, cumpărate de la diferiţi locuitori[2]. Într-un alt document, aflăm despre conflictul dintre Dumitru al Anghiloaiei din Râmnic şi episcopul Teofil, care restituie acestuia suma de 300 aspri, pentru ocine zălogite la Voinigeşti, amestecate cu cele ale mănăstirii Cornet. Judecata Divanului are loc la 25 apr. 1597, la Strejeşti. În acest an, domnul împuterniceste pe Anghel logofat din Sărăcineşti să restituie banii orăşenilor din Râmnic, care au cumpărat moşie în Buneşti deoarece „n-au fost a lui Neagoe de moştenire”, vânzarea fiind nelegală[3].

Mihai Viteazul va interveni la 5 iulie 1598 şi în conflictul dintre egumenul de la Cozia şi conducerea oraşului Râmnic, în legătură cu modul ilegal de percepere a birului de către orăşeni asupra vecinilor din Uliţa. Domnul, în cadrul judecăţii, a cercetat cărţile din timpul lui Mircea Voievod cel Bătrân şi a altor domni, hotărând ca Mânăstirea să-şi păstreze proprietatea pe vechiul hotar „de la moara de postav pe Uliţa cu ţiganii şi până la Mişei şi cu Licura toată şi cu tot hotarul”. Porunceşte judeţului şi celor 12 pârgari „din oraşul domniei mele de la Râmnic”, la vederea „cărţii, să nu tragă pe vecini la bir, şi să dea domniei bir cu ţara”[4].

Prin defileul Oltului au trecut acei 6.000 de oşteni olteni de sub comanda fraţilor Buzeşti, care s-au unit cu armata lui Mihai la 26 oct. 1599, cu două zile înainte de bătălia de la Şelimbăr (Sibiu), ce avea să deschidă porţile Transilvaniei. Domnul a intrat triumfător la 1 nob. 1599, în Alba lulia, ca să treacă munţii în mai 1600 şi să devină „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei”, înfăptuind cele două mari aspiraţii ale poporului român : independenţa şi unitatea politică a tuturor teritoriilor româneşti. Printre centrele ecleziastice care au contribuit la acest măreţ act se numără şi Mânăstirea Cozia, care a acordat domnului sub forma de împrumut, „20.000 aspri şi plumb foarte mult”[5].

În toamna anului 1600, Mihai Viteazul se confruntă cu o serie de înfrângeri. În Transilvania, nobilimea maghiară şi generalul Basta şi-au manifestat deschis ostilitatea faţă de domnul muntean. În lupta de la Mirăslău, domnul este înfrânt de Basta (18 sept. 1600). După ce este învins şi de oastea moldovo-polonă la Bucov, pe Teleajen, Mihai se retrage spre apus, la Curtea de Argeş, „până la satul Ruda”. Aici a ajuns Mihai Viteazul pe la 20 oct. 1600, unde şi-a organizat tabăra militară ce cuprindea mai mult de 10.000 soldaţi. Domnitorul a stat, la boierii Rudeni, mai mult de o lună, până la 26 nob. 1600. Satul Ruda este situat la circa 10 km de Râmnicu-Vâlcea, unde se află trecerea peste râul Olt, de-a lungul căruia se putea ajunge la Turnu Roşu, în Transilvania, unde se afla tabăra imperială. Această perioadă de o lună de zile petrecută în tabăra de la Ruda este de cele mai multe ori ignorată de istoriografia românească.

Teodosie Rudeanu – marele logofăt al lui Mihai Viteazul, este una din personalităţile cele mai de seamă ale epocii. Om energic şi diplomat abil, a întocmit şi cronica oficială a ţării pe perioada 1593-1597, care ni s-a transmis printr-o prelucrare latină. Teodosie Rudeanu l-a însoţit pe Mihai Viteazul în campania din Transilvania, având aceeaşi funcţie de mare logofăt pentru ambele ţări. Făcând parte din divanul de la Alba lulia, a îndeplinit diferite sarcini militare, diplomatice, administrative şi financiare. În luna sept. 1600, a fost trimis de către Mihai Viteazul la împăratul Rudolf al II-lea. Două pietre de mormânt din biserica satului Ruda, ale unor boieri Rudeni, la care Mihai Viteazul a stat mai bine de o lună, arată că aceştia au decedat în mai 1601 „în vremea voievodului Mihai”.Din Ruda Vâlcii, domnitorul şi-a pregătit strategia unui nou atac împotriva polonilor lui Jan Potocki şi a moldovenilor lui Simion Movilă. A trimis o o mică oaste condusă de banul Udrea Băleanul spre Curtea de Argeş, pentru a organiza o ambuscadă adversarului care venea dinspre Piteşti. Din păcate, slujitorii lui de mare încredere l-au părăsit, printre care şi banul Udrea Băleanul, care după o luptă la Curtea de Argeş (25 noiembrie), a trecut în slujba lui Simion Movilă împreună cu Teodosie Rudeanu şi cu alţi mari dregători. Ultimii mercenari poloni au părăsit tabăra de la Ruda în noaptea de 25 – 26 nob.1600[6].

Părăsit de boieri, părăsit de noroc, cu familia exilată în Ardeal, viteazul domn a luat calea pribegiei. La 25 noiembrie 1600, Mihai Viteazul a trecut Oltul pe la Râmnicu-Vâlcea şi s-a îndreptat spre Craiova, unde a executat o seamă de boieri trădători, l-a învins pe beiul de Vidin, la Dunăre, apoi a intrat în Transilvania, prin pasul Vulcan, cu cei 7.000 de călăreţi, câţi mai rămăseseră, trecând prin Deva, Oradea şi Debreţin, şi în luna  ianuarie a ajuns la Viena[7]. Din perioada şederii la Vâlcea, se păstrează documentul prin care Mihai Viteazul cumpără satul Costeşti de la megieşii de acolo, pe care l-a dăruit mănăstirii Bistriţa spre a fi de ajutor călugărilor. Documentul menţionează că satul Costeşti a fost cumpărat de către Mihai Viteazul „atunci la ieşirea din ţară”, şi „era la mare strâmtoare şi supărare din toate părţile şi la împuţinarea strângerii de bani. Şi apoi, după aceia s-a gândit să întărească mai sus-zisa mănăstire şi de acolo, din puţinii bani pe care îi mai avea domnia lui, iarăşi pentru leafa unor ostaşi [… ] care cu glas mare, au fost de acord”[8]. În ziua de 9 august, 1601 Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte la Câmpia Turzii, de oamenii conduşi de valonul Jacob de Beauri, din ordinul generalului Basta. „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse nici să împrilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează şi rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din [în]ceputul lumii”[9]. Turturea paharnicul şi Radu Buzescu, aşa cum spune cronica ţării, au reuşit să „fure” capul domnitorului şi să-l aducă, prin defileul Oltului, la Mânăstirea Dealul de lângă Târgovişte[10]. Doamna Stanca, ce sosise în Transilvania cu mare alai cu o suită de trei care poleite şi trase de 48 cai, după asasinatul de la Câmpia Turzii, avea să cunoască umilinţele înfrângerii, fiind oprită ca zălog –  împreună cu fiul ei, Nicolae Pătraşcu -, în cetatea de la Făgăraş.

Înaintea plecării spre Praga, cele două doamne – Stanca si Florica – au mers la Mânăstirea Cozia, pentru a-şi lua rămas-bun de la mama lui Mihai, Teodora (Tudora), care luase rasa de călugăriţă şi numele de Theofana, în ctitoria lui Mircea cel Bătrân, unde alături de călugări se simţea mai ocrotită. Nu era o călugăriţă obişnuită, ci o mamă de domn (nu i s-a spus însă niciodată doamnă, nefiind căsătorită cu tatăl lui Mihai) refugiată aici, desigur în zilele de restrişte ale fiului ei din toamna lui 1600, pentru a fi mai aproape de acesta şi a evita trimiterea ei ca ostatică alături de restul familiei lui Mihai, aşa cum ceruseră Basta şi nobilii ardeleni. Ea a primit pe neaşteptate „o veste cruntă şi cutremurătoare, de ,,săvârşirea zilelor drag fiului meu Mihai Voievod”. Mulţumită de găzduire la mănăstire şi ajungând-o ,,vreme de bătrâneţe şi de slăbiciune şi de neputere”, la 18 noiembrie maica Theofana dăruise mănăstirii Cozia satele Frăsinet şi Studeniţa din judeţul Romanaţi, pentru sufletul ei şi al lui Mihai Vodă. Peste un an, dar în aceeaşi zi, Theofana împreună cu doamnele Stanca şi Florica se întâlnesc la Cozia şi întăresc dania celor două sate, în numele lor şi al lui ,,Nicola vodă”.

Călugărul Gavriil Lotreanul semnează dialogul dintre acestea într-o autentică limba românească a vremii: ,,Fu după aceia întrebare întru iale, cine cum au petrecut. Grâi doamna Stanca: «Cum am păţit noi, maicâ, să nu paţâ nime de ruda noastră »”[11]. La Mânăstirea Cozia, „mare plângere şi suspin a fost între ei, de jale fiului meu Mihai şi pentru patima lor, ce au pătimit prin ţări străine”. Maica Theofana i-a spus nurorii sale că atunci când a aflat de cele întâmplate „am petrecut cu mult foc, de moartea fiului meu şi de jalea domniilor voastre”[12]. Şi de această dată, întărirea daniei a prilejuit o festivitate locală, cu participarea de feţe bisericesti, boieri, săteni din Călimăneşti şi Jiblea în frunte cu pârcălabii şi popii lor[13]. Cele două doamne, revenind în Transilvania, dupa 18 noiembrie 1602, au pornit îndată spre Praga, împreună cu Nicolae Pătraşcu. În primăvara anului 1603, după călătoria întreprinsă la Viena, cu ajutorul lui Radu Şerban, doamna Stanca şi fiica sa Florica s-au reîntors în Ţara Românească, imperialii dându-le asigurări că vor acorda sprijin lui Nicolae Pătraşcu. Vâlcea era cuprinsă de epidemia de ciumă, care se manifestase de la sfârşitul anului 1602, boala fiind adusă de trupele aflate în trecere, cât şi de locuitorii care se deplasau de o parte şi de alta a Carpaţilor.

După ce a sosit în urbea de la Râmnic, doamna Stanca s-a îmbolnăvit de ciumă, şi nu a putut supravieţui acestei boli. A fost înhumată în curtea Episcopiei Râmnicului, cu cinstea cuvenită, fiind condusă pe ultimul drum de rudele sale, de mulţimea de boieri mari şi mici, de orăşenii şi ţăranii din împrejurimi, foşti oşteni ai lui Mihai Viteazul. Ceremonia s-a făcut sub cârmuirea episcopului Efrem, cu câteva zile înainte de 28 decembrie 1603, actul din această zi menţionând că s-a cheltuit cu această ocazie suma de 8.000 aspri. Împrejurările au făcut ca mormântul soţiei voievodului,  ca şi altele, să fie jefuite şi distruse în timpul războiului din 1736-1739. Piatra de mormânt ce ar aparţine doamnei Stanca, spartă în mai multe fragmente, a fost păstrată în colecţia Seminarului din Râmnic, apoi la Muzeul mănăstirii Cozia şi adusă în sfârşit la Muzeul Judeţean Vâlcea, unde se păstrează şi astăzi[14]. Învăluite în mister, cele din urmă zile ale maicii Theofana, mama lui Mihai, le-a închinat călugăriei, unde şi-a găsit adăpost trupesc şi sufletesc. Monahia Theofana a murit în anul 1605, la Mânăstirea Cozia şi a fost înmormântată în biserica cea mare, chiar lângă mormântul lui Mircea, unde nepoţii ei, Nicolae şi Florica, i-au aşezat deasupra, în anul 1606, o frumoasă piatră de mormânt, care se păstreaza intactă, cu inscripţia: „Preastavi se raba B[o]jia (A răposat roaba lui Dumnezeu), călugăriţa Theofana, muma roposatului Mihailǔ voevod şi fie sa, doamna Florica şi fiiu său, Nicolae vod[ă], au nevoit şi au scris vă dni, Io Radulǔ vod[ă]; leat 7114 (1605-6)”[15].

Lupta  eroică  desfăşurată  de  Mihai  Viteazul   pentru unirea politică a celor trei  ţări  române,  pentru înlăturarea dominaţiei  otomane la nord de Dunăre şi pentru stăvilirea incursiunilor de jaf ale tătarilor, a avut însemnate urmări în ceea ce priveşte evoluţia societăţii româneşti în veacul al XVII-lea.